Cum se furau discuri de la Electrecord în comunism. Erau „aur curat” pe piața neagră

Discurile Electrecord, „aur curat” pe piața neagră din anii ’80

În ultimul deceniu al regimului comunist, când penuria de produse se accentua, iar furtul de la locul de muncă devenise o practică răspândită, angajații Electrecord – singura fabrică de discuri vinil și casete din România – aveau un „avantaj” aparte. Documentele din arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) arată că produsele sustrase de aici ajungeau pe piața neagră, unde erau considerate o adevărată mină de aur.

O fabrică profitabilă, blocată de restricții

Timp de peste patru decenii (1948–1989), Electrecord a funcționat ca singura casă de discuri din România, subordonată politicilor de partid privind cultura de masă. Sub această umbrelă au apărut, în deceniile ’60–’70, discuri cu formații de beat și rock precum Phoenix, Mondial sau Olympic ’64.

În presa vremii, compania se lăuda cu o producție impresionantă: față de momentul naționalizării din 1948, până în 1975 producția și difuzarea crescuseră de aproape 90 de ori, iar după o retehnologizare masivă în 1980, producția anuală ar fi depășit 7 milioane de discuri.

Fostul director al Electrecord, Cornelia Andreescu, explica într-un interviu că unitatea a fost întotdeauna profitabilă și că folclorul se vindea foarte bine, cu tiraje anuale de 600.000–800.000 de discuri. După folclor, cel mai bine se vindea muzica pop, iar folclorul susținea practic celelalte sectoare muzicale, care aveau vânzări mai mici.

Problema era însă alta: aproximativ o treime din producție rămânea în depozite, din cauza disfuncționalităților provocate de restricțiile tot mai extinse impuse de Nicolae Ceaușescu asupra importurilor de utilaje, materii prime și consumabile plătite în valută convertibilă, arată rapoartele din arhiva CNSAS.

Furturi „pe sub cămașă” și cu „geanta dublă”

În paralel cu criza de producție, furturile de discuri deveneau tot mai frecvente. Un astfel de episod este consemnat în detaliu într-o notă-raport din 1982, care descrie destructurarea unui grup format din patru angajați ai Electrecord.

Documentul notează că discurile erau scoase fie „sub cămașă, pe piept sau pe burtă”, fie într-o servietă cu mai multe compartimente. La poartă, suspecții prezentau doar compartimentele în care nu aveau discuri, cel plin fiind sustras controlului. Unul dintre angajați, Jordanică Dumitru, își plasa marfa prin intermediul soției sale, care lucra într-o întreprindere de confecții și care afirma, într-o discuție cu o sursă, că „discurile sînt aur, clienții le iau fără mape”. O altă persoană menționată în document, Veronica, își vindea discurile prin intermediul unei vânzătoare din cartierul Militari.

Nota-raport din 26 aprilie 1982, emisă de Securitatea Municipiului București, precizează că era vorba despre o „sustragere regulată”. În vestiarul fabricii au mai fost descoperite 60 de discuri „fără stăpân”, iar faptul că nu s-a luat nicio măsură sugerează că acele discuri nu aparțineau hoților deja prinși, ci altor angajați care se ocupau cu același lucru.

Contextul general amplifica fenomenul: multe discuri, în special cele de rock, jazz și muzică cultă, se editau în tiraje din ce în ce mai mici, ceea ce alimenta specula și vânzarea „pe sub mână”. Sistemul era, de altfel, generalizat în comerțul de stat cu orice produs de interes, într-un circuit dominat de o corupție endemică, în care oamenii se serveau unii pe alții în funcție de domeniul în care activau.